Te astept.

Remember me?
As vrea sa pot sa mai scriu despre tine, macar asa as stii ca nu te-am uitat. Partea proasta e, ca nu mai pot. Ar trebui sa ma bucur, nu? Adica.. aaa.. asta inseamna ca nu ma mai leaga nimic de tine. Si totusi, de ce am inca ideea asta tampita ca daca incetez sa mai scriu despre tine inseamna ca incep sa nu mi te mai amintesc. De parca singurul contact aproape ireal dintre noi este blogul asta, sau ce a mai ramas din el. Imi servesti dusuri reci din cand in cand, asigurandu-te ca inca imi mai amintesc de prezenta ta. Cu ce scop? Ce mai vrei de la mine? Mi-am deschis sufletul in fata ta de-atate ori si stiu, sunt vulnerabila. Nu stiu ce vreau, nu stiu ce vrei tu, iar incertitudinea asta ma omoara. Ma clatin frecvent si risc sa cad de multe ori si stiu ca orice cazatura mi-ar fi fatala in acest moment. Te privesc de la departare, ca pe un strain de a carui prezenta nu te poti lipsi. Stii, esti ca tipul acela care ma insoteste in fiecare dimineata cu autobuzul. Nu ne-am vorbit vreodata, dar ne zambim in continuare binevoitor in fiecare dimineata mohorata si rece. In zilele in care lipsete, calatoria cu autobuzul este monotona, lipsita de sens.  Asa sunt si zilele fara tine, intelegi? Te astept aici, si in viitor desi nu te mai vreau inapoi. Nimic nu mai poate fi readus la viata, poate doar reinceput. Te vreau, dar nu te doresc.  Multumesc pentru mesajele din zilele trecute, chiar si cele telepatice si iarta-ma ca nu am avut curajul sa iti raspund. Ne vedem la aceeasi ora, in acelasi loc in care ne intalneam. Te voi astepta si pe tine, ca pe baiatul din autobuz. Si promit ca nu iti voi spune nimic. Vreau doar sa te simt.  Si poate, tacerea ne va oferi un nou inceput al cuvintelor.
You were supposed to love me and my greenyblue eyes. (Asa cum ai spus)